INIMA PLINA DE BUCURIE

Inima plina de bucurie !

Simt ca castig la loto si pun maina pe 8 milioane de euro.Binenteles ca platesc 16% impozit pe profit sau iti opresc ei din bani ,urmand sa iei diferenta. Primul sentiment cand te duci cu geamantanul la Bucuresti sa iei banii, este ca ti se umple inima de bucurie ! Al doilea sentiment frumos este sa  gandesti ce faci cu banii,si te gandesti la un million de lucruri care iti vor face placere si-ti vor umple inima de bucurie: masini,palate,excursii in cele mai exotice locuri de pe pamint . Si nu orice fel de case sau vile din astea modeste, palat sau conac .Ti se umple inima de bucurie ,vei locui cu familia si rudele intr-un palat , unde te vei simti ca un rege.Minunat.Deja imi plesneste inima de bucurie.

Apoi masina,nu orice masina scumpa din targ,ci una noua nouta, Porsche ,daca se poate , si pe comanda de la importator. Astept o luna sau doua comanda si –mi vine limuzina noua din fabrica,unicat in orasul meu probabil. Mi se umple inima de bucurie, ce autoturism de lux voi conduce ! Ce dotari ,ce optiuni trebuie sa aiba la bord o asemenea masina ! Am inima plina de bucurie .

In excursie nu mai plec in SUA, unde mi-am dorit dintotdeauna sa ajung. New York e ceva banal, plec in Thailanda sau in Singapoare, cred. Acolo pe linga turism clasic poti face si un pic de turism …sexual ! Uau,mi se umple inima de bucurie !Ma voi simti din nou tanar, nu beau apa deloc in excursia asta! Numai sampanie. Frantuzeasca, e clar. Si daca imi ajuta Dumnezeu si sunt sanatos, peste cateva luni imi fac rezervare la Burj Al Arab. 5000 de dolari o noapte, macar sa vad ce inseamna luxul in viata asta ! Mi se umple inima de bucurie, ce senzatii o sa traiesc la Dubai . Uau, de abia astept, un week-end intreg stau in Dubai. Ma uit si dupa ceasuri, fiindca asa am auzit . Un barbat adevarat,un gentlemen trebuie sa aiba la mana un ceas de 15.000 de euro.La 8 milioane de euro m-ai conteaza 15.000 de euro ? Cand ma voi uita la ceasul din aur ,24 karate, deja mi se umple inima de bucurie ! Marfa ! Ce viata !

Ce poveste ciudata am citit ieri dupa amiaza !

Cica intr-un orasel mic ,unde traia o comunitate modesta, cativa barbati se adunau dupa servici , si se relaxau incercind sa cinte,la diverse instrumente. Si-au facut o orchestra de cartier ,se vedeau zilnic , si in timp ce exersau,glumeau, se distrau incercau sa se perfectioneze la cantat. Li se umplea inima de bucurie cand se inregistrau si se auzeau apoi, cu greseli inevitabile , cum suna cintecul lor. De cite ori plecau de la repetitie erau super bucurosi si entuziasmati ,mai invatasera cateva note la un cintecel. Se stringeau laolalta pentru placerea de a fi impreuna si pentru a impartasi iubirea fata de muzica,chiar daca nu erau profesionisti .

Dar la un moment dat le-a venit ideea sa aduca un dirijor, bine instruit si educat,profesionist veritabil . Dirijorul,plin de ambitie le spuse intr-o zi :” oameni buni trebuie sa dam un concert ,trebuie sa ne pregatim pentru concertul pe care-l avem in oraselul nostru.” Concertul a fost un succes evident, iar dirijorul isi dorea performanta, a adus orchestra intr-o forma buna,si cu totii si-au vazut numele publicate in ziar . Prin urmare s-au hotarit sa se mute in orasul apropiat, un oras mult mai mare,resedinta de judet,cu mult mai multe posibilitati.

Dar unora dintre cei mai in varsta li s-a umplut ochii de lacrimi si-au exclamat:  “era atit de minunat pe timpuri ,cand faceam lucrurile gresit,dar ele ne umpleau inima de bucurie !”

Probabil ca visind continuu la marile bucurii pe care ti le-ai putea imagina, nu realizam micile bucurii, care sunt aici si acum.Precum pestisorul care inoata in ocean si trecind pe linga o barca ,scoate capul afara din apa si intreaba: “nu va suparati ,nu stiti care este drumul spre ocean?” .

La fel ca acei instrumentisti, simt ca lucrurile descrise in prima parte a textului nu-mi vor putea umple inima de bucurie ! Indiferent de valoarea premiului !

DE-A V-ATI ASCUNSELEA

DE-A V-AŢI ASCUNSELEA !

DE-A V-AŢI ASCUNSELEA !

Se spune că Dumnezeu a hotărât într-o zi să coboare din cer ca să se joace cu oamenii de-a v-aţi ascunselea. Dar înainte de a lua această hotărâre era foarte nedumerit cum o să se ascundă, căci oamenii scormonesc în ziua de azi peste tot, şi-l vor găsi, mai devreme sau mai târziu.

Se gândea:" oare dacă m-aş băga în mijlocul pământului m-ar găsi?". Apoi îşi răspundea singur: " cu siguranţă m-ar găsi, oamenii scotocesc acum după petrol peste tot, n-am nici o şansă, mă vor dibui numaidecât ". Dumnezeu căzu iar pe gânduri, îl amuza ideea de a se juca cu oamenii, dar nu ştia un loc potrivit de ascunzătoare.

"Cred că pe fundul mării sau al oceanului ar fi perfect, n-or să mă găsească acolo, e şi mai întuneric, lumina ajunge greu, voi sta pitit acolo, şi nu mă vor dibui ". Apoi, mai aprofundând ideea cu mările şi oceanele îşi spuse "nuuu, cu siguranţă mă vor găsi, n-am nici o şansă nici acolo, oamenii au submarine performante astăzi, caută pe fundul oceanelor şi mărilor să foreze, scafandrii coboară la adâncimi înfiorător de mari, clar n-am nici o şansă, voi fi descoperit şi acolo."

Tot analizând o ascunzătoare bună pe pământ se gândi să-l cheme pe un sfetnic apropiat, Sfântul Petru, care să-i dea un sfat, poate îl va îndruma unde se poate ascunde astfel încât să nu fie găsit." Doamne, spuse Sf. Petru, părerea mea e că în creierul munţilor nu te vor găsi, acolo eşti cel mai bine ascuns, acolo nu ajung vieţuitoarele, acolo vei fi în siguranţă şi nimeni nu te va găsi ". Lui Dumnezeu îi plăcu ideea şi crezu în ea o clipă, apoi căzu din nou pe gânduri: " Nu Sf. Petre, nu cred că e o idee bună, oameni au ajuns pe cele mai înalte culmi, pe toate continentele, se vor găsi alpinişti care în setea lor de aventura vor ajunge la mine, nu cred ca munţii sunt soluţia. Trebuie să ne gândim la altceva, mai sigur, voi pierde jocul ăsta, cu siguranţă dacă nu mă ascund cum trebuie"

Tot gândind şi chibzuind, Dumnezeu se hotărî să-l cheme pe cel mai vârstnic sfetnic al său, un bătrân uitat de vreme şi timp, căruia să-i împărtăşească ideea sa, şi să-i ceară un sfat."Dă-mi un sfat, unde aş putea să mă ascund astfel încât oamenii să nu mă găsească şi să câştig jocul acesta? "Dar e simplu Doamne, există un singur loc în care oamenii nu te vor căuta niciodată, şi acela e chiar în inima lor. Acolo nu se vor uita niciodată, n-au timp pentru asta, ei sunt preocupaţi de viaţa lor de zi cu zi, şi nu le mai rămâne timp să privească în inima lor. Niciodată. Ei văd banii, văd femei frumoase, văd petreceri reuşite, caută averi, caută bogăţie, caută norocul,... dar nu vor căuta niciodată nimic în inima lor. Aşa sunt oamenii, interesaţi totdeauna de alte şi alte lucruri lumeşti, nu-i interesează ce-i în inima lor. "

Şi Dumnezeu chiar aşa a făcut, s-a ascuns în inima oamenilor, şi foarte puţini sunt cei care au câştigat jocul, cu alte cuvinte l-au găsit pe Dumnezeu. Majoritatea nu l-au găsit şi nu-l vor găsi niciodată, ei nu au timp pentru a privi în inima lor, au cu totul alte preocupări.Şi jocul acesta l-a mâhnit pe Dumnezeu, care întorcându-se în rai, l-a chemat pe bătrânul sfetnic şi abătut i-a zis:" Ascunzătoarea ta a fost într-adevăr cea mai sigură, puţini sunt cei care m-au găsit. Iniţial am crezut că trebuie să fiu bucuros, căci am câştigat jocul, m-am ascuns mai bine şi mai sigur decât ei. Dar apoi am înţeles adevărul, pe oameni nu-i mai interesează nici un joc, ei sunt absorbiţi de  alte distracţii, n-au fost interesaţi să joace de-a v-aţi ascunselea, să mă caute, acolo unde eram ascuns. Ei au alte jocuri, care sunt pe placul lor, şi tot mai mulţi le practică, şi anume: scapă cine poate. - Supravieţuire. - Cel mai puternic ia totul. - Fără milă. - Rezistă sau mori, nepăsarea, şi multe alte distracţii  ciudate. Acum realizez ce mult mi-ar fi plăcut să pierd jocul acesta şi să fiu... descoperit, de fiecare în inima lui."

Probabil întreaga viaţă trebuie trăită conştient, asta traducându-se prin alegerea pe care trebuie s-o facă fiecare, adică să-ţi trăieşti viaţa în funcţie de alegerea ta, dar nu neglija INIMA TA, caută şi acolo, şi vei fi uimit de ce vei descoperi. Vei fi surprins să afli o mulţime de lucruri interesante ce stau ascunse în inima TA, vei putea să creezi lucruri minunate, care provin din inima Ta, ca o reacţiune a sufletului, şi nu a minţii. Lucrurile pot fi făcute cu mintea sau cu sufletul, dar probabil că lucrurile făcute din inimă sunt mai valoroase decât cele făcute cu mintea!!!

DE  foarte multe ori mi s-a întâmplat ca sufletul să înţeleagă mai bine ceea ce se întâmplă în jurul nostru, decât mintea. Mintea nu poate să conceapă anumite lucruri, pe care sufletul le înţelege, indiferent de conjunctură!

                                                           Cristi  Bănică

MEDIATORUL

MEDIATORUL

Piesă într-un act

De Cristian Bănică

*Un bătrân intră în scenă în baston, îmbrăcat modest dar elegant, în  costum, cu papion, pardesiu, dar în papuci de casă. Se aşează pe o bancă într-un parc şi îşi începe monologul.

Bătrânul mediator: Ce bine că nu gândim toţi la fel şi nu simţim toţi la fel. Dacă am gândi toţi la fel viaţa ar fi o monotonie continuă. O linie dreaptă! Noroc că fiecare înţelege şi simte altfel... aici e secretul vieţilor noastre.

Sunt învechit! Şi îmbătrânit! Credeţi că de timp? Nu... de tristeţe... de cele văzute şi auzite în ani şi ani... în viaţă. Nu e o meserie uşoară, să vă fie clar! Nici actor şi nici mediator! Sunt meserii ca oricare altele, aşa credeţi voi (vorbeşte cu sala), eu vă spun că nu-i aşa, vă înşelaţi. Ce ziceţi voi, te duci la prost şi soluţionezi conflictul, da? Nu-i aşa, proşti sunt ăia care cred că-i aşa. Nu este deloc uşoară meseria de mediator! (Bătrânul se întristează). Şi nici cea de actor, din păcate. Acolo tre să-ţi înţelegi personajul, aici trebuie să înţelegi omul. Şi omul e în faţa ta! Vorbeşte cu el, linişteşte-l, promite-i că-l vei sprijini, şi că vei face tot ce-ţi stă în putinţă să-l ajuţi. Şi el se plângea de nevastă, de soacră, de frate, de vecin, de nepot... de tot... de viaţa lui nenorocită... şi eu îl ascultam necontenit, şi foarte atent... M-aş putea asemăna un pic cu popa, cu părintele la biserică, aşa mă gândeam uneori. La el te duci, îi povesteşti, te căieşti şi după aia pleci izbăvit, iertat de toate păcatele şi toate apăsările tale. Dar el, preotul ce face cu toate relele auzite de la toţi la spovedanie? El cum se eliberează de toate păcatele povestite de alţii?

            La fel şi eu, mediatorul, eu cum scap de necazurile şi problemele lor? Vin la mine ca la rabin: îşi spun pasul şi eu tre să-i ascult pe fiecare. Dar durerile lor, eu ce să fac cu ele? Unde să le depozitez, ştie cineva? Cum să scap de ele, fraţilor? Da, oare mai scap vreodată? Da ce, eu am arhivă de depozitat durerea? Îţi laşi rufele la spălătorie şi le iei curate, e adevărat, da cu sufletul crezi că e la fel? Vii cu el încărcat la mine şi pleci liniştit şi împăcat... şi eu ce fac cu murdăria ta, poţi să-mi explici? Cum scap de ea?

            Adevărul e că n-am scăpat niciodată... le-am arhivat în sufletul meu... pe toate. Pe toate. V-aş putea spune o mie de motive pentru care oamenii au vrut să divorţeze, Pe unii i-am convins, că nu-i un lucru tocmai bun. Pe alţii...

V-aş putea spune o mie de motive pentru care copiii nu se mai înţeleg cu părinţii lor. Pe unii i-am convins, amintindu-le de morala creştină. Pe alţii...

Cunosc o mie de motive de împărţit terenuri, averi, bogăţii, societăţi, afaceri. Unora le-am amintit că vor pleca între 4 scânduri. Şi-au înţeles. Alţii...

Mulţi au înţeles că de fapt n-au nimic unii cu alţii... pur şi simplu au uitat să mai comunice prin viu grai. Retrăiesc acum zeci de divorţuri în care soţii, absorbiţi de cariere, comunicau prin mail-uri, sms-uri, facebook, dar nu-şi vorbeau decât o dată pe zi. Seara. La culcare. Îşi urau noapte bună. Atât. I-am învăţat din nou comunicarea, ca la şcoală, la clasele primare. Alţii n-au reuşit să mai înveţe comunicarea. Au rămas cu calculatorul personal. Dar fără soţie! Fără familie! În era miliardelor şi a miliardarilor, a bunăstării şi belşugului, oamenii nu mai ştiu să împartă un metru pătrat de teren. Şi vin la mediator ca la bulibaşă: îşi spun necazurile şi aşteaptă soluţiile mele, care să-i mulţumească şi pe unii şi pe alţii. Şi-am reuşit de multe ori. Atunci am avut un sentiment puţin ciudat, e adevărat, m-am simţit un pic Dumnezeu, coborât pe pământ să facă PACE. Şi să lumineze suflete. Şi să aducă bucurii... Multe Bucurii... Unii au înţeles cuvintele mele de la primele întâlniri. Alţii m-au vizitat un an. Şi n-au înţeles nimic... Nimic din lumea asta. Cineva spunea că cel mai de preţ lucru pe pământ e sănătatea şi că cei mai mulţi ajung să o preţuiască enorm abia atunci când simt că o pierd. Dar oare cu fericirea nu-i la fel? Sau mai bine zis cu viaţa fiecăruia? Aşa sunt făcuţi oamenii, să ceară totul de la viaţă şi continuu, chiar dacă nu au dat nimic vieţii, ci numai au pretins de la ea!

            Lumea în care trăim se va sfârşi pentru că noi oamenii ne vom devora între noi, ne vom sfâşia unii pe alţii precum haitele de lupi în pădure, în mijlocul iernii. Păcat că sfâşiala a început deja, nu credeam să trăiesc până să înceapă spectacolul ăsta... dar uite c-am apucat să văd şi asta: oameni care se sfâşie între ei! Fizic, verbal, mental, intelectual, oricum ar fi, se sfâşie între ei. Cel mai puternic rezistă, ceilalţi, nu! Îndurare pentru cei slabi nu mai există. Eşti tare sau mori. Asta am înţeles şi-am văzut în ultimii ani. Dar APROAPELE? Aşa cum l-am auzit pe MÂNTUITOR? Ce facem cu aproapele nostru? Simplu, îl lăsăm să moară, şi dacă se poate să se chinuie un pic, e şi mai bine... Credeţi-mă pe mine... Haitele de lupi s-ar înfiora dacă ar trăi între oameni... Răutatea oamenilor o întrece pe cea a animalelor... V-o spune un mediator... care a cunoscut haitele... în acţiune... Şi după ce s-au sfâşiat au venit la mine, să-şi lingă rănile. Pe unii i-am pansat, pe alţii... Ştiinţific vorbind, medierea este o artă prin care o persoană specializată denumită mediator, ajută părţile implicate să transforme un conflict într-o înţelegere.  Un fel de împăciuitor.

Pentru o viaţă de 300 de ani aş mai înţelege unele răutăţi între oameni... dar pentru 70 de ani de viaţă, atâtea răutăţi? Nu pot înţelege, e o lume prea complicată pentru mine... o lume care nu e a mea, ci doar m-am trezit în ea, fără voia mea!

            Un cuvânt esenţial a fost scos din vocabularul semenilor mei. Acest cuvânt se cheamă: ÎNGĂDUINŢĂ. Dacă cunoşteau cuvântul ăsta cred că sute de familii nu mai ajungeau la mine, la mediatorul împăciuitor. Nu se mai îngăduie nimeni, soţ cu soţie, părinţi cu copii, bunici cu nepoţi, frate cu soră, absolut nimeni nu vrea să mai audă de acest cuvânt: ÎNGĂDUINŢĂ!... Mai bine lumea ar fi scos alte cuvinte din vocabular. Singurătate... un cuvânt care mi-ar fi plăcut să nu existe, să nu-l cunoască nimeni dintre noi. Şi mai sunt şi altele care ar fi trebuit scoase definitive din vieţile oamenilor: suferinţa este unul dintre ele. Oamenii ar fi rezistat mai bine pe pământ fără cuvintele astea. Dar mie tocmai de asta mi-e teamă... că n-am să rezist la ce va urma... Nu-mi voi găsi locul într-o lume defectă... precum un radiator, care a pierdut lichidul şi nu mai încălzeşte decât într-o mică parte a lui. Numai cu doi elemenţi din 10. Aşa şi lumea asta, are 8 elemenţi morţi, doi încă mai trăiesc. Până va începe sfâşiala totală dintre oameni, şi atunci vor muri toţi.

*Se aude un cântec de dor. Bătrânul îşi aminteşte despre o parte a vieţii când a fost actor.

Bătrânul mediator: Mă înţeapă ochii... sunt lacrimile care pornesc de fiecare dată când o ascult. Dumnezeu poate s-o asculte când vrea acolo sus... în ceruri. Poate Dumnezeu a iubit-o mai mult decât mine pe soţia mea, mai mult decât noi oamenii... a îndrăgit-o mai mult, şi-a chemat-o mai repede la EL!

Rolurile noastre din piesele jucate împreună au rămas în memoria multor spectatori. Ce miraţi mă opreau pe stradă oamenii şi mă întrebau: “Domnule, dar eraţi un actor celebru, ce v-a determinat să renunţaţi şi să optaţi pentru mediere?” Şi eu le răspundeam simplu: dialogul, am fost fascinat în viaţa de artist, de dialog. Şi atunci am optat pentru dialog: să identificăm aşteptările fiecărei părţi şi să încerc să le aduc într-un punct comun. Prin dialog. Eu nu hotăram nimic, nu judecam pe nimeni, eu doar ajutam părţile să găsească cele mai bune soluţii, reciproc avantajoase. Prin dialog. Şi mediatorul este cel care rămâne cu necazurile şi supărările iar ei sunt cei care răsuflă uşuraţi... unii... s-au salvat, viaţa lor merge mai departe... dar viaţa mea? S-a mai întristat cu o picătură... Dar oare câte picături pot aduna într-o viaţă de om? Mediator înseamnă oameni dar şi necazurile şi bucuriile lor, satisfacţii, nevoi, durere, patimă. Vă imaginaţi că pentru mine a fost uşor să vină la mine înverşunaţi şi să plece relaxaţi şi împăcaţi? Mă copleşesc şi acum amintirile lor... certurile şi împăcările. Mă trezesc noaptea şi-i aud ţipând. Sunt bântuit de miile de certuri pe care le-am trăit. M-au epuizat oamenii. Nu toţi, e adevărat. Au fost şi mulţi tăcuţi, care nu ştiau să-şi explice pasul. Se uitau la tine, îngânau două vorbe, şi aşteptau să le vorbeşti. Le-am citat la toţi din celebra replică scrisă de Liviu Rebreanu în Pădurea Spânzuraţilor: “zece mii de ani de civilizaţie nu preţuiesc cât o singură clipă de adevărată împăcare sufletească”. Aşa le spuneam mereu, şi încercam să le explic că unul din cele mai grele lucruri pe pământ este să rosteşti: “Iartă-mă”. Dar nu imposibil.

La fiecare zi care a trecut mă gândesc ca la un an. Fiecare oră care trece îmi pare o lună. Asta înseamnă că fiecare minut de viaţă face pentru mine cât o zi... De când sunt aici cu voi oare câte minute au trecut? Pentru mine sunt zile... Am văzut la televizor, pământul se învârte mai repede, ziua este mai scurtă, noaptea este mai scurtă. Oare viaţa este astfel mai lungă? Nuuuu, viaţa este mai scurtă... mai ales când te încarci cu necazurile altora, pentru că aşa este meseria asta... cu multă încărcătură... Sentimentele şi emoţia sunt tot ce au contat pentru mine în viaţa asta... viaţa frumoasă sau viaţa de căcat uneori... n-am apreciat niciodată lucrurile materiale, pentru că nu mi-au aparţinut, bucuriile mele le-am regăsit în altceva. În emoţii trăite intens... Ce contează cel mai mult pentru mine acum? Amintirile... şi atât, şi sunt numai ale mele nu mi le poate lua nimeni, nici măcar cu forţa. Ce-am iubit mai mult în asta lume? Plăcerea inteligenţei, eticheta, salonul, micile plăceri ale vieţii, RAFINAMENTUL... (strigat).. fineţea pură... (glas stins).. cuvintele de spirit... prestigiul... distincţia... să nu uit, GRAŢIA... bunul gust...

Incredibil câte întrebări îţi poate pune viaţa când te apropii de Halta Finală: cine sunt şi încotro mă îndrept? Am cutreierat ţări, am cunoscut popoare, am vorbit cu sute, mii de oameni, dar toţi erau bolnavi, indiferent că erau bărbaţi sau femei, sufereau de acelaşi microb: toţi erau “bolnavi” după VIAŢĂ, iubeau enorm VIAŢA... UFF grea boală!

Talentul meu actoricesc? Acesta l-au apreciat cel mai mult spectatorii mei. Talentul meu a fost bucuria şi răsfăţul lor! Rolurile mele? Credeţi că mi-a fost uşor, nu-i aşa? E greu, credeţi-mă! Când am început să mă cunosc pe mine însumi, în interior vreau să vă spun, am descoperit lumea adevărată... lumea interioară... pe asta exterioară o cunosc destul de bine... m-a dezamăgit enorm, n-o să poată să mă convingă nimeni de lumea exterioară... e o lume pierdută... dar mă bucur căci de când am ajuns aici am descoperit lumea mea interioară. Ce revelaţie... ce bucurie... ce taină... m-am găsit pe mine însumi... mi-am descoperit sufletul meu... şinele... spune-i cum vrei tu (ţipă către sală)... m-am găsit... şi ce bine e acolo... acum înţeleg că am trăit pentru ei, pentru cei din exterior şi m-am neglijat prea mult pe mine... Doamne dacă ar ştii omul ce minunat e să fi tu cu... TINE, s-ar lumina mai devreme... eu m-am luminat târziu, căci am înţeles târziu rostul... rostul meu aici, în lume. Bogăţii? Îţi pustiesc sufletul. Averi mari? Nenorociri ale vieţii tale. Iubiri zbuciumate? Îţi răscolesc sufletul, rămâi cu răni adânci. Copiii? Câteodată dezamăgiri enorme. Dar sufletul meu? Lumea mea interioară? Poate să mă surprindă cineva acolo? Niciodată... Şi ştiţi de ce? Fiindcă acolo sunt numai eu. Atât. Nu-i nimeni cu mine, eu şi... Dumnezeul meu. Barosanii şi şmecherii sunt zero în lumea mea, practic ei nu există în lumea mea, stăpânul sunt EU. Cât de greu mi-a fost să înţeleg asta... iubirea va stârni iubire şi ura va aduce ură. Sau mai simplu: ceea ce dai, aia primeşti. Uff, ce greu mi-a fost să înţeleg legea asta a vieţii. Foarte dificil. Dai iubire, ai parte de iubire, dăruieşti ură ţi se va întoarce ură, era uşor de văzut, dar am văzut greu asta. Am înţeles greu că sufletul meu... e ceva sigur, l-am cunoscut bine, îl ştiu, e al meu, e firea mea şi viaţa mea. Sufletul meu sunt eu însumi şi acolo mă simt cel mai bine, în interiorul lui. Dar ce vă spun eu acuma? De ce vorbesc cu voi? Ştiţi ceva? Limbajul e făcut să descrie viaţa cotidiană... pentru suflet nu s-a inventat limbajul... n-am cum să vă spun ceea ce simt... n-am cuvinte să descriu. Păcat! Ar fi senzaţional să pot să vă descriu ceea ce simt... dar nu există cuvinte pentru asta. Există numai trăiri. Atât.

            Ani în şir am fost sclavul dorinţelor mele de orice fel: dorinţe de iubire... de îmbogăţire... orice fel de dorinţe, lumeşti. Sclav al propriilor dorinţe, viaţa de sclav. Absorbit total de viaţa mea, zilnic, am uitat... de mine! Lumea obiectelor şi a dorinţelor mele m-a absorbit atât de tare încât am uitat de mine... de lumea mea interioară. Şi rolurile mele m-au îndepărtat de lumea mea. Azi eram Othelo, mâine eram alt personaj, poimâine un comediant. Săptămâna viitoare un trubadur, săptămânal am fost altcineva. Şi aşa m-am îndepărtat de mine. Încercaţi să vă apropiaţi... de voi. Eu am reuşit... dar la sfârşitul vieţii. Păcat că n-am înţeles de la început cât de important sunt eu... pentru mine. Aş fi trăit altfel, poate... într-un stil mai personal!

*Bătrânul se ridică în picioare vine aproape de marginea scenei şi începe să recite, lăcrimând în acelaşi timp:

Bătrânul:” Nu credeam să învăţ a muri vreodată

Pururi tânăr, nfăşurat în manta-mi

Ochii mei nălţam visători la steaua,

Singurătăţii

Când deodată tu răsărişi în cale-mi

Suferinţă tu, dureros de dulce

Până-n fund băui voluptatea morţii

Ne” ndurătoare.”

Ah, cât mi-au plăcut rolurile mele, mereu pe scenă mereu alături de oameni. Asta mi-a fost fericirea, bucuria sufletului meu.

*Bătrânul se plimbă pe scenă şi are o răbufnire:

Bătrânul: Ştiţi cum am reuşit să-i împac pe unii? N-o să vă vină să credeţi, le recitam poezii şi ei mă ascultau fascinaţi de versurile mele. Chiar după ce voi muri...

Chiar după ce voi muri, dragul meu,
Şi voi fi-ngropată adânc în pământ, dragul meu,
Deasupra mormântului meu va arde veşnic o flacără, dragul meu,

Ziua, flacăra va fi albă, dragul meu,
Noaptea, flacăra va fi neagră, dragul meu,
Şi tu n-o vei vedea niciodată, dragul meu.
Flacără albă va fi dragostea mea pentru tine, dragul meu,
Flacără neagră va fi dragostea mea pentru tine, dragul meu,
Flacără albă şi flacără neagră, dragul meu,
Nu se vor stinge niciodată, dragul meu,
Niciodată, niciodată, dragul meu - Zaharia Stancu

Când terminam de recitat, ce credeţi? Erau împăcaţi, domnilor, renunţau definitiv la divorţ. Incredibila forţă unor versuri spuse unor oameni la necaz! Incredibil!

Şi eu? Eu rămâneam singur şi mă uitam cum pleacă ţinându-se de mână, fericit că am putut reda bucuria unor oameni, care se iubeau şi nu ştiau. A trebuit să le recit eu câteva versuri, ca să se regăsească unul pe celălalt! Ehhhe, de asta e frumoasă viaţa! De asta îmi pare rău de plecare... care e tot mai aproape.

Finalul *Bătrânul se ridică de pe bancă, priveşte către cer şi ridică mâinile.

 Doamne, toţi suntem ai tăi

Şi mari şi mici, şi buni... şi răi!

*Se aude pe fundal melodia Paulei Seling “A mai trecut un an “.

Apar doi asistenţi medicali, îl ridică de subţiori pe bătrân şi pleacă încet, încet, cu el în culise.

CORTINA